Doar tu….

Cum reusesti sa ma faci sa ma simt puternica si vulnerabila in acelasi timp? Cum reusesti sa ma faci sa am incredere in mine? Cum reusesti sa ma faci sa ma indragostesc de tine in fiecare zi mai mult? Esti al meu . Nimic si nimeni nu o sa schimbe asta. Esti raiul si iadul in acelasi timp. Esti tot ce mi-a fost interzis sa am pana acum. Esti tot ce mi-a fost interzis sa simt. Esti tu, esti al meu si te iubesc.

I love you…always.

Te iubesc. Si azi , si maine, si ieri te-am iubit. Si te voi iubii si peste 2 saptamani, luni poate chiar ani cine stie.

Esti briza de care am nevoie pe timp de vara si caldura de care am nevoie pe timp de toamna si iarna. Esti singurul care ma face sa cred ca totul este posibil, ca tot ce iti doresti poate fi adevarat.Esti cel care ma face sa ma simt copil si care ma face sa-mi doresc sa stau in bratele tale tot timpul pentru ca sunt singurul loc in care ma simt in siguranta. Esti acel fum dens de tigara care ma fascineaza si ma face sa-mi doresc sa-l vad din ce in ce mai des. Esti visul frumos pe care vreau sa-l am pana mor. Esti umbra care ma insoteste peste tot. Esti tu. Te iubesc!

They sure can fake it…

Am fost azi la liceu. Nimic neobisnuit pana aici. Dupa aceea am fost cu 2 colegi la o cafea de aici incepe partea interesanta.

Stand asa la cafea si uitandu-ma lung pe geam am observat un batran in carje cu tot felu de icoane atarnate de gat cersind de la fiecare trecator putina mila. Nu mare mi-a fost mirarea sa vad ca omul nostru nu are defapt nimic la picioare si poate merge chiar foarte bine si fara ajutorul celor 2 carje. Nu este primul cersetor care se da olog doar asa de dragul banilor.

Eu sunt in general o persoana miloasa, dar si cand vad astfel de specimene  mi se face sila de tot si refuz sa mai simt vreun sentiment de compasiune fata de acestia.

Mai stiti ca v-am vorbit de pustanu acela din autobuz? El chiar avea nevoie de ajutor. Un copil nu poate niciodata sa minta. Privirea il da de gol. Toti pustanii care ii vedem la colt cersind sau in intersectii nu fac asta pentru ca vor.Sunt pur si simplu trimiti de niste parinti iresponsabili pentru a le face rost acestora de mai multi bani pentru tigari si bautura.

Aveti grija cui dati bani si din ce motive. Uitati-va de doua ori la cersetor ca s-ar putea sa aveti parte de o surpriza neplacuta.

Postare….

Incerc sa-mi storc creierii. Nu iese absolut nici o idee. In afara de el nu mai vad absolut nimic pe lumea asta. E ceva de genu un mare gol restul lumii, iar el, el e totul. Mi-a acaparat gandurile, visele, modul de a vedea viata. Absolut totul.

Si iata-ma inca odata scriind despre el. Mi-am promis ca o sa o las mai moale dar se pare ca inima si nenea creieras nu stiu altceva decat Mike. Bun! Nu zic ca nu-mi convine. As fi idioata sa zic asta. M-as contrazice pe mine insami si ar fi cam nasoala treaba.Pana si tastatura a invatat asta. A invatat faptul ca el e o persoana importanta din viata mea si ca el a fost, este si va fi un univers intreg pentru mine. E lait-motivul existentei mele in momentul asta. Fara el nu este nimic. Cu el e totul. Deviza mea a inceput sa fie ” Este al meu. Deci exist”. Frumos nu?

 

Un univers. Un gand. Un pas. Un cuvant sau poate mai multe. Un nor pe cerul senin. O raza de soare. Un vis ce nu imi da pace. O simpla urma pe asfaltul proaspat turnat. Asta esti tu. Asta sunt eu. Astia suntem si vom ramane mereu.

Elucubratie de sambata…

Merg pe strada. Aceleasi infatisari suparate si monotone. Aceasi rutina ucigatoare. Nimic nu se schimba. Aceasi pasi grabiti catre nimic. Aceleasi zambete false aruncate fugitiv catre persoane necunoscute tie. Aceleasi frunze ruginii ce fosnesc sub talpa ta.

Nimic nu s-a schimbat de cand traiesc aici. Nimic. Nici macar pietrisul din fata blocului. E mai batran decat mine. A vazut, auzit si simtit atatea lucruri. Eu pasesc pe el cu frica. Mi-e frica sa nu ma judece gresit.

Am iesit grabita din bloc. S-a trantit usa de la intrare. Am uitat. O data cu sunetul usii am uitat  parca spre ce ma indrept. Am pasit grabita si cu respiratia de doua ori mai rapida decat de obicei. M-am uitat in jur. Praful de pe masini a ramas acelasi, dar parca si el s-a saturat sa stea asternut peste vopseaua “ciupita”. O data iesind din curte am intrat in lumea monotona si trista a Constantei. Aveam castile in urechi. Singurul sunet pe care il auzeam era cel al muzicii si din cand in cand sunetul nervos de frana al masinilor ce se perindau pe langa mine. Aveam o greutate pe umeri. Era ghiozdanul meu. A vazut multe saracul. A vazut strazile prafuite ale Constantei. A simtit ploaia rece de tomana, primavara si cea calda a verii. A stat aruncat pe o bucatica de plaja in Vama Veche. A ascultat sunetul frenetic al liceenilor si pe cel de chitara, toba si bass. M-a insotit peste tot. E cu mine si acum cand incep o noua rutina de weekend.

E pustiu totul. La ora 8 jumatate dimineata singurele  prezente pe strada sunt masinile si autobuzele.  Am ajuns la meditatie. Am stat si m-am gandit cat o sa sufar anul asta. Se merita. Am un singur vis. Sa ajung la Bucuresti la Jurnalism( fara taxa). O sa se implineasca. Am un inger pazitor care ma ajuta de fiecare data cand sunt in impas. Nu doar el ma ajuta. Acum a mai aparut cineva in viata mea. El. Imi ridica moralul. Am si uitat cum este sa fi trist si plin de bazdaci.

Ajung acasa. Imi deschid laptopul si ma uit peste pozele cu el si cu noi. Ma trec fiorii. Totul imi revine in fata ochilor ca un fel de mini  filmulet. Am inceput sa zambesc fara sa vreau si fara sa stiu de ce. Ii dau un mesaj sa stiu ca e bine. Cum am reusit sa te am? Cum ai reusit sa ma scoti din tristetea de pana acum? Esti ca un medicament pentru durerile mele constante. Dureri psihice nu neaparat fizice. Mi-ai  redat speranta in mine, ambitia..

Iubesc. Acum stiu sigur ce. Pana acum ma intrebam ce as putea sa iubesc. Acum am gasit raspunsul. Pe tine.

 

Take my hand….we`ll make it I swear!

El. Eu. Noi Doi!

Pentru ca pot si pentru ca pe celalalt blog am scris despre EL si aici nu prea, urmatoarea postare i-o dedic lui.

Bun! Sa o luam cu inceputul.

4 septembrie. Vine in Constanta. O ora de asteptat in gara printre cocalari unul si unul (adica unul mai prost ca celalalt daca e posibila chestia asta) apare si el. Pantaloni verzi trei-sferturi in carouri, o camasa neagra si o cravata verde (in a carei posesie ma aflu momentan). Mi-a atras atentia din prima doar ca eu mult prea enervata de cele 60 de minute petrecute printre mizeriile omenirii l-am luat la ture  si l-am speriat putin. L-am dus si l-am plimbat. Asa am ajuns sa avem si un loc al nostru : statuia lui Anghel Saligny de pe faleza.Ne-am intalnit cu forumistii Green Day si am stat la un bidon de vorba. Asa a inceput totul.Am ras, am glumit si la inceputul serii everything started off. Nu o sa va dau detalii you filthy animals.

 

5 septembrie. Stufstock. M-am dus in Vama Veche special pentru el. Ajunsa de pe la vreo 5 pe acolo, dupa vreo 3 ore si un bidon de Stejaru mai tarziu apare si el la Z.O.B. Am  cantat , am sarit , am dat din cap si ne-am distrat de minune. Am stat si la E.M.I.L. A venit ploaia si ne-am adapostit sub niste umbrele din zona. Normal ca m-a prins si raceala pentru ca a fost al dracului de frig. Am avut insa grija ca el sa nu pateasca  asta asa ca am fost singura care a stat porma 2 saptamani  cu germenii in sange. Dimineata ne-am luat la revedere, fara a constientiza insa ca ne va fi dor de momentele astea.

Am inceput sa ne dam mesaje si am realizat faptul ca am inceput o relatie frumoasa.

 

4 saptamani au fost  bazate pe mesaje (500 si ceva mai exact) si ore intregi de vorbit pe mess. Am ajuns sa ne cunoastem inca o data. Nu mai eram pustanii  de acum 3 ani care visau cai verzi pe pereti si carora le placea sa se joace de-a cuplu. Suntem cu totul si cu totul diferiti. Suntem mai maturi. El a ramas acelasi bad ass punk iar eu am ramas aceasi punk ass girl cu vise mari.Ne potrivim. Ma simt bine cand sunt cu el. Tremur la fiecare imbratisare de-a lui , la fiecare sarut. M-a facut sa vad dintr-un unghi diferit faza cu iubirea. Noi doi. Ce frumos suna. Niciodata nu a sunat mai frumos ca acum.

 

2,3 si 4 octombrie. Vine iar in Constanta. De data asta nu am mai fost nevoita sa astept o ora in gara. Ne-am intalnit la locul nostru. Pe drum imi treceau fel si fel de scenarii prin minte si incepusem sa ma simt cam nasol de la emotii. Tremuram pur si simplu. Statea acolo si astepta. Am stat si m-am uitat putin la el. Parea mult prea ireal totul si totusi era acolo pentru mine. L-am luat in brate si nu mai vroiam sa ma dezlipesc de el. Am stat si am vorbit, ne-am plimbat . A fost frumos. A tinut 3 zile fericirea asta continua pana cand a trebuit sa ne luam iar la revedere. Au fost 3 zile in care am ras incontinuu si in care a fost langa mine. Au fost 3 zile care au decis probabil toata relatia si care aau invins toata teama de nou. Nu sunt buna la zis “Pa!” intr-o gara. Nu intra tocmai in “fisa postului” primita la nastere, dar in fine vin si astea la un moment dat.

 

A trecut o luna de zile de cand suntem impreuna. O luna si o saptamana. M-am indragostit iremediabil de el. Este el si e al meu. Si il iubesc pentru asta. Nu va convine. FUCK OFF! De aia nu mai pot eu sau de aia nu mai zboara ciorile deasupra Romaniei.

 

P.S I love you

Post Prost

“You`re gonna go far kid” este prima postare dupa un timp destul de lung de pauza. De ce? Pai sunt 2 motive mari si late. Nu am mai avut absolut nici un chef sa mai scriu si m-am ocupat cu postarea pe alt blog(PUNKMINORITY) pe care il am cu the punk guy I`ve been in love with for the past month .

Stateam azi la scoala, normal plictisita si adormita, si ma gandeam la faptul ca timpul trece prea repede. Mai am aproximativ 5 luni pana cand incep BAC-ul (probele de oral) si 8-9 luni pana la BAC-ul propriu-zis (probele de scris). Inca ma invart in jurul cozii si nu am reusit sa gasesc un raspuns cat de cat multumitor la intrebarea urmatoare “De ce trece atat de repede timpul?”. Stau si ma uit la ciutanimea de pe strada si ma gandesc ca o data , acu mult timp eram si eu asa: tot timpu zambitoare, fara prea multe probleme sau fara sa ma stresez din motive necunoscute.

Sunt mult prea obosita sa mai reusesc sa duc lucrurile la capat. Ajung acasa de la liceu si pur si simplu pic lata de somn.Pana si bunicamea cred ca are mai multa energie decat mine. Fuck It! Si da! Pot sa vorbesc urat pe blogu meu. Tocmai ai zis FUCK IT!

BORING SIDNEY BORING!

Ahhh da si : Te iubesc !

You`re gonna go far kid!

Ma intorceam azi spre casa cu 42-ul cel sfant si full de cocalari. Printre atatia cocalari si batrani pusi pe ganduri de trecerea timpului se afla si un pustan, un pustan foarte dragut de altfel. Avea vreo 10 ani, ochii albastrii si mari si un par carliontat si blondut. Se uita speriat in jur nu intelegeam de ce face asa, cand de-odata am inteles de unde provenea frica din ochii lui. Avea mainile plini de cicatrici. Probabil fusese batut de ai lui dintr-un motiv oarecare sau din pura prostie a tatalui la betie. S-a uitat la mine parca cerandu-mi ajutorul. I-am zambit. Nu puteaam sa fac altceva in afara de asta. Se pare ca i-a convenit si “ajutorul” asta. Mi-a zambit inapoi. Am coborat  la mine si pustiul se uita dupa mine pe geamul autobuzului. Mi-a facut cu mana si mi-a aruncat iar un zambet fugitiv, probabil primul zambet dupa un timp lung in care nu a facut asta. Se pare ca si un zambet poate vindeca ranile inimii. Defapt cred ca este singurul medicament impotriva acestor rani.

De ce pustiul ala era atat de traumatizat? De ce statul roman sta si nu face nimic? Simplu. Pentru ca nu ii pasa. Nu e un caz singular.Sunt multi copii care ajung asa, iar el era unul dintre acei copii care nu merita soarta asta. Imi pare rau pustiule. Sincer.

I remember those days…

Imi aduc aminte cum eram pe la vreo 14-15 ani si cate prostii aveam in minte la vremea aia. Totu mi se parea usor si insignificant plus ca eram totalmente cu capul in alte parti decat ar fi trebuit. Eram tipa visatoare, defapt si acum sunt, dar spre deosebire de atunci acum am vise normale, vise care se pot indeplini. Eram fata aia careia nu ii pasa de circumstante si care vedea intreaga existanta ca un impuls continuu. E bine sa fi impulsiv, dar doar in anumite sitautii. Eu exageram. Raneam persoanele din jurul meu care incercau in zadar sa ma aduca pe drumul cel bun. Cam asta eram cand eram “ciutanca”.

Acum la 18 ani mi-am dat seama cat de aiurita eram pe atunci. Cat de copil si cat de fara scopuri imi traiam viata. Visez in continuare, dar impulsivitatea am dat-o la un nivel mai moderat care sa ma lase  sa ma concentrez si pe lucrurile cu adevarat importante din viata: familie, prieten, amici si scoala. 

Acum ca si atunci iubesc aceleasi doua lucruri: jurnalismul si arta fotografica. Scriu in nestire despre fel si fel de lucruri mai mult sau mai putin importante si pozez cu aceasi pasiune ca si la inceputul liceului cand am descoperit cat de mult merita unele lucruri sa ramana imortalizate pe o bucata de hartie fotografica.

Sunt o carte deschisa pentru multi dintre voi, mi-ati citit gandurile dintr-o simpla privire. Ceilalti inca se chinuie sa treaca de coperta I . Sunt creionul cerat viu colorat care incearca sa “picteze” o lume monocromatica si sa o readuca la viata. Sunt blitzul ce-ti deranjeaza privirea atunci cand pe timp de noapte se declanseaza.Sunt punkistul suparat pe viata care da cu picioru in toate lucrurile rele din ea. Sunt trandafirul gingas din gradina ce are nevoie de o atentie speciala din partea ta. Sunt eu si atat.

Elucubratie tomnatica

Pasesc. Pasesc cu incertitudine pe covorul de frunze ruginii ce mi s-a asternut la picioare. Fosnetul lor pare a fi ca un strigat de ajutor si de rechemare a verii. Pana si aerul pare pustiit. Nu mai inspir voiosia si frumusetea verii. S-a dus. A murit o data cu venirea lui Septembrie. Si totusi parca Septembrie a fost luna care mi-a adus cele mai multe bucurii. Nu vara a fost “zana cea buna”. Nu .

Vantul rece, acum mai inversunat ca niciodata imi bate prin par si imi arunca suvitele in directii diferite si incerte. Merg cu mainile indesate in buzunare pe aleile ce alta data erau pline de viata si rasunau de rasetele vioaie ale copiilor ce se jucau. Ma uit  in jur. Totul e trist. Nimic nu pare sa mai aduca aminte de vara. Nimic. Castile din urechi rasuna a sunete triste, a melodii pline de emotii si sentimente profunde. Atat de profunde incat ma trec fiori extrem de reci ce nu imi dau pace.

Toamna. Un inceput de toamna frumos. Un inceput alaturi de tine. Singurul lucru care ma face sa mai simt putina caldura in sufletul inghetat de trecerea nenumaratelor anotimpuri reci. Zambeste-mi. Ma faci sa uit de probleme. Tine-ma in brate, fa-ma sa ma simt in siguranta caci acum am nevoie de asta mai mult decat oricand.